Ce este ortodoxia ?
Cel mai facil și banal răspuns la aceasta întrebare ar fi: Ortodoxia este religia răsăriteană a celor ce cred in Iisus Hristos. Și dacă privim lucrurile ca un istoric, sau ca un om din afara Bisericii, este probabil un răspuns posibil.
Dar pentru noi, creștinii, răspunsul este greșit. Nu pentru că noi nu suntem ai lui Hristos, ci pentru ca Ortodoxia nu este o religie. Ortodoxia poate părea o religie, dar nu este o religie. Hristos nu a venit pe pământ, nu a murit si nu a înviat pentru a întemeia o religie, ci pentru a ridica omul la înălțimea și la taina vieții dumnezeiești.
Ortodoxia este un mod de viață, adică este modul de viață al celor care îl urmează pe Hristos. De aceea cei care se numesc ortodocși dar nu trăiesc conform denumirii, nu sunt in realitate ortodocși, ci poate doar admiratori ai ortodocșilor. Nu este suficient să sărbătorim Crăciunul si Învierea ca sa fim ortodocși. A fi ortodox înseamnă a Îl urma pe Hristos nu doar in Înviere, ci și pe Cruce. A fi ortodox înseamnă nu doar a asculta predica de duminica, ci a o duce in inima si a o pune in practica in tot timpul vieții.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, așa cum ni l-a dat Însuși Dumnezeu cel Întrupat prin învățătura Sa desăvârșită. Așa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Așa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alți apostoli şi evangheliști cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Așa cum ne-a fost predată de către părinții duhovnicești ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Biserica Ortodoxă de-a lungul veacurilor a menținut continuitatea de credință şi dragoste cu comunitatea apostolică ce a fost întemeiată de Hristos şi susținută de Sfântul Duh. Biserica Ortodoxă afirmă că a păstrat şi că învață credința creștină istorică, lipsită de erori şi interpretări greșite, din vremea Apostolilor.
Impresia de vechime şi de atemporalitate care adesea caracterizează creștinismul ortodox, este o expresie a dorinței de a rămâne fidel credinței creștine autentice.
În Ortodoxie credința creștină şi Biserica sunt inseparabile. Este imposibil să spunem că îl cunoaștem pe Hristos şi că ne împărtășim din viața Sfintei Treimi şi în același timp să ne considerăm creștini în afara Bisericii. Biserica este locul unde credința creștină este proclamată şi menținută. În Biserică omul este hrănit în credință.
Despre DUMNEZEU
Dumnezeul creștinilor este Sfântă Treime – TATĂL, FIUL și SFÂNTUL DUH. Fundamentul învățăturii și credinței ortodoxe despre Dumnezeu se întemeiază pe credința în Sfântă Treime. Ea delimitează învățătura creștină despre Dumnezeu de alte doctrine și concepții, învățătura ortodoxa învățând permanent că Dumnezeu lucrează mântuirea în omul care vine la Hristos.
Cu ajutorul Sfintei Treimi se lucrează la mântuirea noastră. În structura supremei iubiri interpersonale este data, unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane. Aceasta posibilitate este data de Sfântă Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”. (Galateni 4,4)
Prin Fiul Sau întrupat, după al cărui chip suntem creați, intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca niște fii, mai exact, recăpătam calitatea de fii ai lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt aduce în creație viața și iubirea intra-treimică, de fapt ridică întreaga creație în planul iubirii inter-treimice și al îndumnezeirii, care nu cunoaște hotar.
Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc, in cadrul Bisericii, plina de energiile dumnezeiești necreate și sfințitoare prin cele șapte Sfinte Taine.
Revelația
Dumnezeu este izvorul credinței . Ortodoxia mărturiseşte că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine, în mod culminant în persoana Mântuitorului Hristos, pe care îl recunoaștem ca Fiu al lui Dumnezeu. Revelația lui Dumnezeu, dragostea şi pronia Lui se descoperă permanent în viața Bisericii prin lucrarea Sfântului Duh.
Credința ortodoxă nu pornește de la speculațiile religioase ale omului, nici de la așa-numitele „dovezi” ale existenței lui Dumnezeu, nici de la o căutare umană a divinității. Izvorul credinței creștine ortodoxe este descoperirea lui Dumnezeu. Rugăciunea de dimineață a Bisericii ne amintește în fiecare zi acest lucru cu cuvintele: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. Natura însăși a lui Dumnezeu este şi rămâne necunoscută şi imperceptibilă, totuși Dumnezeu Însuși S-a descoperit omului; iar Biserica L-a experimentat ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Învățătura despre Sf. Treime, centrală în credința ortodoxă, nu este rezultatul unei speculații pioase, ci experiența de netăgăduit a lui Dumnezeu. Această învățătură afirmă că Dumnezeu este Unul şi întreit în Persoane. Cu alte cuvinte, întâlnirea noastră cu Tatăl sau cu Fiul sau cu Duhul Sfânt este o experiență a întâlnirii cu Dumnezeu. Deși Sf. Treime este o taină care nu poate fi pătrunsă plenar, Ortodoxia crede că putem participa la viața Treimii prin viața Bisericii, în special prin participarea la săvârșirea Sf. Euharistii şi a celorlalte Sfinte Taine, ca şi la celelalte slujbe ale Bisericii.
ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU
Alături de credința în Sf. Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ocupă o poziție centrală în învățătura Bisericii Ortodoxe. Conform învățăturii ortodoxe, Hristos este mai mult decât un om evlavios sau un învățător de morală. El este „Fiul lui Dumnezeu care a devenit Fiul Omului.” Învățătura despre Întrupare este expresia experienței ecleziastice a lui Hristos. Prin cuvintele „Eu sunt”, divinitatea se unește cu umanitatea fără anularea niciuneia din aceste două realități.
Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, la fel ca Tatăl şi ca Duhul. Mai mult, El este om adevărat asumând natura umană în întregimea ei. Biserica mărturiseşte că unicul Dumnezeu-Om, Iisus Hristos, a restaurat comuniunea dintre om şi Dumnezeu. Prin descoperirea Sf. Treimi, învățând sensurile vieții celei adevărate şi biruind păcatul şi moartea prin Înviere. Hristos este cea mai desăvârșită expresie a dragostei lui Dumnezeu Tatăl pentru poporul Său, manifestată în tot locul şi timpul prin Duhul Sfânt în viața Bisericii. Părinții Bisericii rezumă slujirea lui Hristos în următoarea afirmație: „Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu.”
SFÂNTA SCRIPTURĂ
Sfânta Scriptură este foarte importantă în Biserica Ortodoxă și la fiecare slujbă există o lectură din Sfânta Scriptură. Biserica Ortodoxă, care se consideră păstrătoare şi exegetă a Sfintei Scripturi, acceptă cărțile Bibliei ca descoperitoare a Revelației dumnezeiești. Vechiul Testament este o colecție de 49 de cărți care prezintă Revelația dumnezeiască către Israel. Vechiul Testament este o pregătire pentru venirea lui Hristos şi trebuie citit şi înțeles în această perspectivă.
Noul Testament este centrat pe Persoana şi lucrarea Mântuitorului Hristos şi revărsarea Duhului Sfânt în Biserica primară. Cele patru Sfinte Evanghelii sunt o relatare a vieții şi învățăturii Mântuitorului având în centru Moartea şi Învierea Sa. Cartea Faptele Apostolilor şi cele 21 de Epistole sunt dedicate prezentării vieții creștine şi dezvoltării Bisericii primare. Cartea Apocalipsei Sf. Ioan este un text simbolic privind a doua Venire a lui Hristos. Noul Testament şi îndeosebi Sfintele Evanghelii sunt foarte importante în Biserica Ortodoxă pentru că în ele găsim o mărturie scrisă despre Revelația dumnezeiască desăvârșită prin Întruparea Fiului în Persoana lui Iisus Hristos.
Tradiția
Biblia este valoroasă ca şi mărturie scrisă a Revelației dumnezeiești, dar ea nu conține întreaga Revelație. Biblia este considerată ca o parte a Revelației dumnezeiești în viața poporului Său. Sf. Scriptură face parte din tezaurul Credinței care este cunoscut sub numele de Tradiție. Tradiție înseamnă ceea ce este transmis din generație în generație. Alături de mărturia Sf. Scripturi, credința adevărată este perpetuată în Sfânta Liturghie, învățată de Părinții Bisericii, slăvită de sfinți, exprimată în rugăciuni, imnuri şi icoane; precizată de cele 7 Sinoade Ecumenice; sintetizată în Simbolul de Credință, concretizată în preocupările de natură socială şi trăită în fiecare Biserică locală (parohie) prin puterea Duhului Sfânt.
Viața Sfintei Treimi este descoperită în fiecare latură a vieții Bisericii. În cele din urmă, Biserica ca întreg este păstrătoarea credinței creștine autentice care dă mărturie despre Revelația dumnezeiască.
SINOADELE ECUMENICE ŞI CREZUL
După cum Ortodoxia a evitat orice încercare de a limita perspectiva asupra Revelației dumnezeiești într-o singură direcție, la fel Biserica a evitat definirea în mod sistematic şi elaborat a credinței sale. Ortodoxia pune preț pe comuniunea tainică dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu a devenit om în persoana Mântuitorului Hristos nu pentru a promova o nouă filozofie sau cod de conduită, ci pentru a restaura „viața cea nouă” în Sf. Treime. Această realitate, descoperită de Biserică, nu poate fi prinsă în limbaj, formule sau definiții. Cuprinsul credinței nu se opune rațiunii, ci este adesea dincolo de limitele rațiunii, la fel ca multe din aspectele importante ale vieții. Ortodoxia recunoaște slava cea de netăgăduit a lui Dumnezeu, ca şi limitele minții omenești. Biserica recunoaște cu bucurie taina în ceea ce privește vorbirea despre Dumnezeu.
Biserica a acționat pentru a defini din punct de vedere dogmatic un punct al credinței numai atunci când adevărurile fundamentale ale acesteia au fost amenințate de rătăciri. De aceea, hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii Nedespărțite sunt respectate în mod unanim. Sinoadele Ecumenice au fost adunări ale episcopilor din întreaga lume creștină pentru a stabili adevărata credință. Sinoadele Ecumenice nu au creat noi doctrine, ci au stabilit, într-un loc şi timp determinat, ceea ce Biserica a mărturisit şi învățat întotdeauna.
Crezul Niceo-Constantinopolitan, formulat la Sinodul din Niceea din 325 şi la cel din Constantinopol din 381, a fost recunoscut de atunci ca exprimarea cea mai autorizată a adevărurilor fundamentale de credință ale Bisericii Ortodoxe. Adeseori, referirile la Crez îl consideră „Simbolul Credinței”. Această descriere a Crezului încearcă să îl prezinte nu ca pe o declarație sistematică, ci ca pe un lucru care descoperă o altă realitate mai mare despre care aduce mărturie. Pentru generații de creștini, Crezul a fost criteriul credinței adevărate şi fundamentul educației creștine. Crezul este recitat în timpul slujbei Botezului şi a Sfintei Liturghii.
CREZUL
Cred într-unul Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut; cel de o ființă cu Tatăl prin care toate s-au făcut; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om; Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, şi a pătimit şi s-a îngropat; Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi s-a suit la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăși va să vină cu mărire să judece viii şi morții, a cărui împărăție nu va avea sfârșit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede; cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, care a grăit prin prooroci.
Şi într-una, sfânta, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un botez pentru iertarea păcatelor. Aștept învierea morților. Şi viața veacului ce va să vie. Amin.
cele 7 Sfinte taine
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi încredințate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtășește celor care le primesc harul nevăzut al Sfântului Duh, scopul lor fiind mântuirea şi sfințirea credincioșilor.
Cele șapte Sfinte Taine sunt singurele mijloace de împărtășire a harului. Ele sunt necesare oricărui creștin pentru mântuire și sunt următoarele:
1. Botezul – este Taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei botezului de către săvârșitor, intră în starea harică, curățindu-se de păcatul strămoșesc şi devenind membru al Bisericii. Taina Botezului a fost instituită de Mântuitorul Hristos înainte de Înălțarea Sa la Cer, prin cuvintele: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Matei 28, 19).
2. Mirungerea – este acea Taină prin care noul botezat, îndată după botez, primește harul Duhului Sfânt, spre a se întări şi spori în noua viață dobândită prin Botez. „Iar Cel Care ne întărește pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (II Corinteni 1, 21- 22).
3. Sfânta Euharistie (Împărtășania) – este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creștinul se împărtășește cu înseși Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie. A fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea a zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulțumind, a zis: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi…” (Matei 26, 26-28).
4. Pocăința sau Mărturisirea – este Taina prin care creștinul, căindu-se de păcatele săvârșite şi mărturisindu-le înaintea duhovnicului, primește de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor. Această Taină a fost mai întâi făgăduită de Mântuitorul Apostolilor Săi: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer” (Matei 18, 18), iar după Învierea Sa a fost instituită ca Taină, când a zis „Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele se vor ierta lor; şi cărora le veți ține vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).
5. Taina Preoției – este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat, sfinţindu-l şi așezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericești. Instituirea Tainei s-a făcut de Mântuitorul după Învierea Sa din morți: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21-23).
6. Taina Nunții – Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au hotărât liber să trăiască împreună, primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfințește legătura lor. Familia a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18).
7. Taina Sfântului Maslu – este acea Taină în care, prin rugăciunile preoților şi prin ungerea cu untdelemn sfințit, se împărtășește creștinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufletești şi trupești, precum şi iertarea de păcate. Practicarea obișnuită a acestei Taine este arătată la Iacob 5, 14-15: „De este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav… şi se vor ierta lui”.
(Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica ortodoxă. Manual pentru seminariile teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, pp. 49-53)
0 comentarii