Mărturia BUNICII ANA
Pe bunica Ana am cunoscut-o întâmplător. Era nelipsită de la biserică, dar nu se făcea remarcată. O vedeam în fiecare vineri, în stația de autobuz de lângă biserică. Mică și aplecată de spate, avea mereu în mână un pachet mare de pampers pentru adulți. Mai târziu, am aflat că mai are trei surori: una oarbă şi două paralizate, țintuite la pat. Bunica Ana îngrijea de toate, deși una era în altă localitate. Niciodată nu s-a plâns că i-ar lipsi ceva, cu toate că ea era singura care avea pensie. Între timp, sora oarbă şi apoi ce pe care o îngrijea acasă au plecat la Domnul… Au rămas bordeiul gol și bunica Ana, socotind soroacele de pomenire pentru ființele dragi. Singura logică a ei de a trăi era formată din Biserică, Liturghie şi pomenirile pentru cei adormiți. Le însemnase în calendar, să nu uite.
Singurătatea, dar şi lipsurile financiare au măcinat-o. Într-o vineri, la început de februarie 2014, a fost la Sfântul Maslu. Apoi, ajungând acasă, a crăpat câteva lemne afară, în frig, a făcut baie şi s-a așezat în pat… pentru aproape nouă luni! Nu își mai putea mișca picioarele. Cu greu, vecinii şi o rudă îndepărtată au dus-o, după o lună, la spital. Nu se mai putea face nimic: „Nu o mai chinuiți, nu o să mai meargă niciodată!”, au spus medicii.
A plâns mult… Au adus-o acasă tot într-o vineri. Atunci, am văzut parcă pentru prima dată Biserica – un singur trup. O vecină a adus lemne şi a făcut focul în bordei, alta așternuturi curate, cineva i-a dăruit haine şi o candelă nouă. Nu am mai văzut atâta dragoste… iar mâncarea caldă nu i-a lipsit niciodată. A plâns mult la început până când, într-o duminică, după slujbă, am găsit-o parcă mai luminoasă: „Am să mă fac bine! Eu am credință! Bunul Dumnezeu şi ocrotitorul meu, Sfântul Ioan Botezătorul, mă vor ridica!”. Cu acest gând mă întâmpina şi cu aceste cuvinte mă despărțeam de ea. Candela nu s-a stins niciodată şi cărticica de rugăciuni nu s-a desprins din mâna ei! S-a mângâiat mult, când a fost spovedită şi împărtășită de către părinte în Postul Mare: „Părinte, eu am să mă fac bine, nu-i așa? Eu am credință!”.
A venit slăvita sărbătoare a Învierii Domnului Iisus Hristos. Agitație, bucate, denii, ouă roșii – iar bunica Ana, tot în pat. În noaptea de Înviere, când toate tresaltă de bucurie, am găsit-o plângând. „Plâng de bucurie”, mi-a spus. „Când am auzit prima dată sunetul clopotelor, am zis: Acum iese părintele din biserică! Apoi, am mai auzit încă o dată sunetul lor. Am zis: Acum înconjoară biserica. Am fost foarte fericită să fie şi eu, de aici, din pat, la slujba Învierii! Am plâns de bucurie!”.
A venit vara, pe care bunica a privit-o doar de la geam. Deși timpul s-a scurs, credința i-a rămas aceeași. Țintuită la pat, dependentă de apa şi de mâncarea aduse de oamenii minunați din jurul ei, bunica avea un singur scop în viață: „Măcar o dată să mai ajung la Biserică, să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate bunătățile pe care mi le-a dăruit! La o singură Liturghie să mai particip!”, spunea, printre lacrimi.
De multe ori, auzim la Evanghelie despre „credința care mută munții”, despre credința femeii cananeence, care avea fiica bolnavă, de a sutașului roman şi a lui Iair, căruia Mântuitorul i-a vindecat fata. Auzim, ne prefacem că înțelegem, apoi le dăm uitării. La bunica Ana nu a fost așa. Dorul de Dumnezeu şi dorința de a mai fi la Biserică au făcut minuni.
Ieri, într-o duminică de septembrie… Abia se luminase de ziuă şi afară era destul de răcoare. Slujba începuse de puțin timp… „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”, se auzea în difuzor. Printre frunze îngălbenite şi flori de toamnă, sprijinită de un băț, pășea spre Biserică bunica Ana. A intrat sfioasă, de parcă ar fi vrut să nu deranjeze pe Dumnezeu. Cu lacrimi în ochi, a mers direct la icoana Mântuitorului.„ Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, Doamne!”. Iar lacrimile nu se opreau.
Credința este „adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. O demonstrează o viață ce a depășit 90 de ani, un suflet care a crezut cu toată puterea că va mai păși, încă o dată, în Biserica lui Dumnezeu!